Cum citeşte Dănuţ

Cu Dănuţ în taxi. Îmi spune că pe aparat scrie 1.40. Urmează un dialog între el şi taximetrist:
- Aaaaa, tu ştii să citeşti?
- Da.
- Ia citeşte-mi şi mie ce scrie aici.

Şi îi dă o foaie. Danut o ia şi se uită la ea mult timp, iar taximetristul zice

- Ce faci, nu îmi citeşti?
- Eu ştiu să citesc doar în gând!

Ajutorul

Am luat de la Lidl un set de puzzle-uri cu Mickey Mouse. 2 puzzle-uri cu 20 de piese şi unul cu 100 de piese mici. Pe alea de 20 de piese le face singur fără probleme, dar ieri mi-a zis că vrea să îl facem pe ăla de 100 de piese. Eu nu prea avem chef, aşa că i-am spus că ăla e prea greu de făcut. "Nu e nimic dacă e greu, te ajut şi eu", mi-a răspuns el. Cine ar putea să refuze aşa ajutor? Şi până la urmă a fost chiar frumos să îl facem împreună. La început era derutat de mulţimea de piese, dar după ce am început să conturez cât de cât imaginea, a luat avânt şi a făcut o mare parte din puzzle singur, spre marea mea uimire :)

Şi eu, despre maidanezi

Ştirea despre băieţelul de 4 ani ucis de câini m-a marcat. Nu doar pentru că am şi eu un băieţel de 4 ani. Nu doar pentru că s-a întamplat în oraşul meu. Nu doar pentru că am fost şi eu muşcată de câini, ca mulţi alţi bucureşteni. Ci pentru că de câte ori citesc o ştire despre asta, îmi vin în minte imagini cu acel copil care a avut parte de o moarte cumplită. Îmi vin în minte imagini cu el sfâşiat de câini şi plâng. Plâng şi mi se face greaţă şi îmi vine să urlu, să lovesc, să trântesc de neputinţă. Mă gândesc la părinţii lui Ionuţ, care au probabil aceleaşi imagini în faţa ochilor, doar că în cazul lor, este vorba chiar de copilul LOR. Copilaşul lor sănătos, pe care l-au crescut timp de 4 ani şi care a avut parte de o moarte atât de violentă. Mă gândesc la fratele lui de 6 ani, care a avut şansa să scape, dar care este suficient de mare să ţină minte toată viaţa această întâmplare sinistră. Şi mă întreb la nesfârşit cum e posibil să se întâmple aşa ceva, şi iar mă simt neputincioasă, şi iar îmi vine să plâng şi să urlu.

Societatea românească a făcut ce ştie ea mai bine: s-a dezbinat. S-a împărţit ca întotdeauna în iubitori de animale şi brute care vor eutanasierea bietelor animale care nu au nicio vină. Ştiţi ceva? Aşa e: nu au nicio vină. Dar nici eu nu am şi cu siguranţă nici Ionuţ nu avea. Nu am aruncat niciodată câini în stradă, nu le-am ţinut lumânarea când se înmulţeau nestingheriţi, nu am zis că îi sterilizez, nici că le ofer un adăpost. Cer aşa de mult dacă vreau să merg pe stradă fără să mă tem pentru mine şi mai ales pentru copil? Dacă vreau să dorm noaptea cu geamul deschis fără să le suport lătratul? Dacă vreau ca locul de joacă să nu mai fie plin de rahaţii lor?

Da, susţin eutanasierea. Nu pentru că urăsc câinii. Ci pentru că nu mai cred în alte soluţii. Pentru că şi dacă aş crede în sterilizare, vreau ca această problemă să se rezolve acum, nu peste 10 ani când vor muri toţi de bătrâneţe. Să nu mai fim ipocriţi. Câţi din cei care se tăvălesc azi de grija câinilor sunt vegetarieni? De ce e ok să mâncăm porci, dar nu e ok să ne apărăm de nişte animale sălbătice, care umblă în haite? OK, ştiu, e o chestie culturală. Am fost crescuţi cu ideea că sunt nişte animale drăguţe şi loiale, cel mai bun prieten al omului. Dar e timpul să încetăm confuzia: câinii aştia care cresc pe străzi şi ne atacă NU sunt câinii care ne aduc papucii când venim acasă. Nu sunt nici Lassie, nici Beethoven, nici alt căţel drăguţ din filmele de la Hollywood. Nu sunt nişte căţei mici şi creţi care se rostogolesc cu copiii noştri prin iarbă. Sunt nişte animale periculoase, care reprezintă o ameninţare reală. Facem ceva în privinţa lor? Vă rog!

Stâlceli haioase

-Mă încalci?
-Poftim?!
-Mă încalci?
-Adică să te încalţ?
-Nuuu, adică să îmi faci hainele să fie călcate

-----------------------------------------


În taxi. GPS-ul zice "În 30 de metri viraţi la dreapta". Dănuţ mirat "Hei, de ce să fim piraţi la dreapta?!"

----------------------------------------

Tot în taxi. Un taxi oarecare. Dănuţ e supărat că nu mergem cu domnul Cornet. Domnul Cornel e taximetristul lui preferat.


-----------------------------------------

Repetam cifrele. Îl întreb de o cifră, zice că nu o ştie, eu îi zic că dacă se gândeşte bine sigur o ştie. "Da, dar m-am înzăpăcit" (probabil pe sistemul m-am înzăpezit)

---------------------------------------

-Mami, uite un marţian!! Întorc entuziasmată capul să văd ciudăţenia. Dar era doar un dalmaţian.

Discuţii în parc, la 4 ani

- Când vin ţânţari (n.r adică purici) la căţelul lui Buni, Buni le dă o pastilă care goneşte ţânţarii. şi pastila merge şi la picioare, şi la mâini, şi la burtică, şi la puţa căţelului ca să îl protejeze
- Şi la puţă?
- Da. Şi căţeii au puţă, ştii? Ca să facă pipi
- Aşa e. Dar doar căţeii băieţei. Fetiţele nu au puţă.
- Nuuuu, doar băieţii au puţă. Fetiţele au doar fund. Dar şi băieţii au fund, să facă caca atunci cănd rămân fără pipi

...........

Vede un bărbat cu o bluză cu dungi gri şi negre

- Mamiii, omul ăla de ce s-a deghizat în hoţ?

...........

Voia sa mergem la un loc de joacă unde mai fusese cu tati. Eu credeam că se referă la altul, aşa ca ne contraziceam în ce direcţie trebuie să mergem. Îl sun pe tati şi aflu că are dreptate copilul

- Veeezi, ţi-am spus eu că fetiţele nu se pricep la găsit drumul. Doar băieţii se pricep (deci anumite prejudecăţi sunt înnăscute. Nu că nu ar avea dreptate, cel puţin în cazul mamei lui)

...........

După 3 ore de parc, îi spun să mergem acasă, că trebuie să fac pipi

- Am o idee*. Poţi să faci pipi la copac.


* Am o idee = printre cele mai periculoase cuvinte ce pot ieşi din gura unui copil

PS: Toate discuţiile de mai sus au avut loc în aceeaşi zi. În caz că aveaţi dubii.

Ce înţeleg ei

Am fost azi să facem nişte analize uzuale. I-am explicat cu o seară înainte ce urmează să se întample a doua zi, că o să îi ia doamna asistentă puţin sânge şi o să se uite la el prin microscop, să vadă dacă e sănătos, dacă mănâncă suficiente fructe şi legume etc.

De dimineaţă a fost puţin emoţionat, nu a spus mai nimic pe drumul spre policlinică, dar recoltarea a mers bine, nu a plâns deloc voinicul. După ce am plecat de la cabinet îmi spune încântat: "Ce bine că mi-a scos sângele, acum nu o să îmi mai curgă sânge când mă lovesc".

Mda... nu chiar :))

Ce faceţi dacă se pierde copilul?

Nu m-am pierdut niciodată de mama când eram copil şi am crezut până nu demult că un părinte responsabil nu are cum să îşi piardă copilul. Părinţii cu copii mai mari mi-au explicat însă că se poate întâmpla şi că e mai bine să înveţi copilul ce să facă în caz că se rătăceşte decât să ai impresia că ţie nu ţi se poate întâmpla. Adevărat. Mai ales că în ultimul timp consider că am un copil suficient de mare încât să mă pot întoarce 3 secunde cu spatele la el, dar îmi dau seama că asta creşte riscul de a ne rătăci unul de altul la un moment dat.

Aşa ca l-am luat la vorbă. I-am spus că dacă vreodată se pierde de mine, să nu se sperie, pentru că sigur mami îl caută şi îl va găsi repede. Să nu mă caute el, ci să rămână pe loc, pentru că aşa îl voi găsi mai repede. Apoi i-am lipit pe toţi pantofii etichete speciale cu numele lui şi numărul meu de telefon. I-am spus că dacă se pierde, să se ducă la o femeie, să îi spună că s-a pierdut şi să o roage să mă sune. Apoi să se descalţe ca să îi da femeii numărul de telefon :))

În teorie, sunt mai liniştită. Am exersat cu el şi pare că ştie ce trebuie să facă. Nu ştiu dacă va ţine minte ce i-am spus dacă într-o zi chiar se va rătăci, dar eu sper că da. De fapt, sper că nu se va rătăci.

PS1. Da, l-am învăţat adresa, dar mi se pare prea mic să îl ajute cu ceva această informaţie. Adica dacă se pierde prefer să stea pe loc să îl caut eu sau adultul însoţitor, nu să plece cu un străin spre casă, unde poate nu e nimeni.

PS2. Etichetele le iau de aici, sunt foarte rezistente. Au şi etichete pentru haine, care se aplică cu fierul de călcat, şi etichete pentru pus pe obiecte

Dileme existenţiale la 3-4 ani

Dănuţ refuză să accepte faptul că el a fost la mine în burtă. E o informaţie prea greu de procesat pentru el. Aşa că îşi crează singur alte variante legate de venirea pe lume.

Când i-am arătat o poză cu mine gravidă, în spital, în ziua în care urma să nasc şi i-am arătat cu degetul că el era acolo, indicându-i burta, m-a întrebat dacă se ascunsese de doctor sub rochia mea.

Altă dată, când într-un moment de afecţiune i-am spus ca e exact copilul pe care mi l-am dorit, a ajuns la concluzia că înseamnă că ni l-a adus Mos Crăciun. Corect! Căci cine altcineva, dacă nu Moş Crăciun, îţi aduce exact ce îţi doreai?

Dar nici teoria asta nu a fost de durată, pentru că la ceva timp după aia ne-a întrebat de unde am luat materiale să îl construim pe el. Huh?

Apoi s-a gândit mai bine şi a ajuns la concluzia că de fapt el ne-a făcut pe noi. Pentru că nu avea niciun părinte până să ne facă pe noi (am fost promovaţi de curând la gradul de părinţi, până acum eram oamenii lui).

Aştept cu interes următoarele teorii. Ah, cât despre animale, toate au ieşit din ou. Nu l-am întrebat şi oul de unde a ieşit. Iar porcul face carne aşa cum vaca face lapte şi ar dori să ştie ce animal face porumb.

Va urma... cu siguranţă va urma.

Divertiland pentru copii

Am fost săptămâna trecută cu Dănuţ la Divertiland. Pentru cine nu ştie, Divertiland e un parc acvatic de la marginea Bucureştiului, pe A1. Impresia generală a fost una bună. Mare, curat (inclusiv la toaletă, ceea ce e mare lucru în România), personal amabil, şezlonguri suficiente (cel puţin pentru o zi de marţi, nu ştiu în week-end cum e), vestiare de schimb, dulapuri de pus lucrurile (e 10 lei dulapul şi ţi se dă o brăţară cu care se deschide uşa dulapului, ceea ce e ok că nu mai ai grija cheii). Marţea copiii sub 120 cm au intrare gratuită, aşa că am plătit doar biletul meu, 50 de lei.

Eu povestesc acum experienţa Divertiland din perspectiva mamă cu copil de 4 ani. Nu ştiu cum e să mergi doar ca adult, nici nu am ajuns de fapt în zona de oameni mari, cu tobogane uriaşe :)) Prima dată am fost la Lazy River, am plutit pe acolo o vreme. Apoi ne-am îndreptat spre piscina cu valuri, pe care am vizitat-o de mai multe ori. Apoi am fost şi am încercat să mâncăm. Spun am încercat pentru că opţiunile pentru copii erau practic inexistente, doar prăjeli soioase. Cel puţin eu nu am reuşit să identific altceva în zona de restaurante de lângă piscina cu valuri, unde este şi un loc de joacă interior. Am mâncat până la urmă nişte cartofi prăjiţi unsuroşi, urmate de îngheţată la cupă (asta a fost ok). Precizez că nu e voie cu mâncare şi băutură din exterior, ceea ce ar fi ok dacă ar fi opţiuni mai variate pentru copii. Pe site văd că sunt mai multe restaurante, noi le-am găsit doar pe primele 4. Următoarea oprire a fost la piscina cu tobogane pentru copii, ne-am bălăcit şi acolo şi în final, Dănuţ s-a jucat cu alţi copii la tunurile de apă, moment în care m-am aşezat şi eu pe un şezlong.

Trecuseră deja vreo 4 ore de la sosirea noastră şi Dănuţ nu voia să plecăm acasă. Până când a căzut. S-a julit pe picioare, antebrate, şi-a spart buza si cred că şi-a muşcat şi limba. Cred că cea mai serioasă trântă de până acum. De ce? Pentru că la Divertiland nu prea vezi treptele. Podeaua si treptele sunt vopsite într-un alb perfect, treptele nu sunt delimitate vizual în niciun fel. Treptele arată ca în poza pe care am pus-o în acest post, doar că atunci când eşti chiar deasupra lor şi se mai reflectă şi soarele în luciul apei chiar.nu.le.vezi. Erai mulţi oameni în apă care comentau acest aspect, deci nu mi s-a părut doar mie. Aşa că, în cele din urmă, copilul s-a împiedicat de o treaptă din asta invizibilă. Mă întreb dacă eram o americancă nebună câţi bani obţineam în proces :D

În concluzie: M-aş mai duce? Da. Recomand şi altora? Da. Dar nu înţeleg de ce problemele minore nu se pot rezolva. De ce nu pot gândi un meniu mai potrivit pentru copii, de ce nu pot vopsi muchiile treptelor în altă culoare (aşa cum se specifică în standardele europene pentru siguranţa la piscine). Şi dacă tot suntem la capitolul de ce, nu o să înţeleg NICIODATĂ boala românească "nu e voie să faceţi poze". Iniţial am crezut că e doar a obiectivelor turistice de stat, că am întalnit-o şi la Peleş, şi la Bran, şi la Muzeul Satului şi la Grădina Zoologică, dar văd că se molipsesc şi privaţii. De ce dacă eu vreau să îţi fac reclamă gratuită, să le arăt şi prietenilor unde am fost, sau să mă uit la poze şi să îmi vină brusc cheful să vă mai fac o vizită, de ce nu mă lăsaţi? Ce credeţi că am putea face cu pozele alea de le păziţi mai bine decât îşi păzesc alţii tablourile?

PS: Menţionez că e prima oară când mergem într-un parc acvatic, deci nu am termen de comparaţie. Chiar, la ală din Otopeni aţi fost? Cum e?